Obiective UNESCO în Armenia

1. Simfonia Pietrelor  (Simphony of Stones) – Orga lui Dumnezeu

 În defileul de la baza singurului templu păgân păstrat până în zilele noastre pe teritoriul Armeniei, în provincia Kotayk, nu departe de satul Garni, se află unul dintre cele mai spectaculoase monumente naturale ale Armeniei.

Templul Garni

 

Geologic, este vorba despre un uriaș complex de coloane bazaltice hexagonale și pentagonale simetrice,  care se înalță spre cer  la aproape 50 de metri – iar pe alocuri, în partea de jos, creează iluzia unui imens fagure pietrificat. Aceste coloane, care parcă sfideaza uneori gravitația, seamănă cu tuburile unei orgi, ceea ce explică de ce sunt denumite și „țevi de orgă de bazalt”.

Simfonia Pietrelor – ansamblu de coloane bazaltice

Râul Azat, care șerpuiește leneș prin defileu, a săpat de-alungul vremii adevărate streșine și draperii, la baza cărora, în grotele largi și răcoroase, te poți odihni la umbră.

Ghidul nostru local, Gagik Siravyan, este un artist plastic apreciat în Armenia și nu a ezitat să ne arate cu această ocazie câteva din picturile a tatălui său, Henrik Siravyan,  reprezentând minunatul Masiv Simfonia Pietrelor, de care armenii sunt foarte mândri!

Picturi aparținând artistului Henrik Siravyan

Masivul face parte dintr-o rezervație mai vastă și este un monument natural protejat de lege, pe care trebuie neapărat să il vizitați, pentru că din păcate, fotografiile nu pot surprinde în totalitate spectaculozitatea și unicitatea sa. Nu este deci de mirare ca Armenia a inclus acest obiectiv natural în patrimoniul mondial UNESCO.

La noi în țară, întâlnim ceva relativ asemănător (coloane de bazalt – rezultate ca urmare a injectării lavei vulcanice prin fisuri cu presiune foarte mare care în contact cu aerul se răcește brusc) – la Racoș (jud Brașov) sau la Detunata (jud Alba)

 

2. Pâinea armenească lavash, parte din patrimoniu cultural imaterial UNESCO

După minunata plimbare prin defileul Azat și după vizita templului Garni în soarele arzător de început de vară, evident ni s-a făcut foame, astfel că am fost invitați în apropiere, la un prânz traditional în pitorescul sătuc Garni. În așteptarea ciupercilor la cuptor, care nu au întârziat să fie servite,  asezonate cu o combinație bogată de legume în zacuscă, am gustat tradiționala pâine armeană – lavash, preparată chiar sub ochii noștri.

Prepararea lavash-ului (se face nu numai traditional dar si în anumite supermarketuri)

 

Cu gesturi naturale, dar care ascund ani întregi de “practică”, cele doua gospodine jonglau cu măiestrie coca subțire: una din ele întinde aluatul până ajunge la un blat circular de aproape 50 cm în diametru, după care plasează blatul la cealalta gospodină, care îl rotește și îl întinde cu îndemânare, așezându-l cu grijă pe o pernă numită lafata, până când aluatul ajunge la aproape 1m în diametru! Apoi, din nou cu grijă, blatul este “pălmuit” pe peretele vertical, fierbinte, al unui cuptor în formă de ou, “îngropat” în pământ, la picioarele celor două bucătărese.  Măiestria lor ar face invidios orice pitar care modeleaza blatul pentru pizza!

Conform unei vechi tradiții armenești, lavash-ul este  copt doar într-un astfel de cuptor subteran din lut, numit tonir. Acest cuptor este unul dintre primele ustensile de gătit din bucătăria armenească și l-am întâlnit dealtfel, pe tot parcursul peregrinajului nostru, inclusiv în câteva popasuri moderne care vindeau lavash proaspăt la doar 100 drams (aproximativ 2 lei)

Nu lipsesc firele proaspete de coriandru, pătrunjel, mărar și ceapă, toate adăugate întregi pe “turta” subțire și crocantă, care se rulează apoi cu grijă ca o clătită. Lavashul nu se taie niciodată cu obiecte ascuțite ci doar se rupe! Se consumă cu poftă, cu verdeața proaspătă alături!

Se pare că pâinea lavash a fost preparată în spatiul montan armean cu 3 milenii înainte de Hristos. Acest lucru este demonstrat de tonirul (cuptorul) găsit într-o serie de situri antice în orașul Artashat, unde a fost descoperit un astfel de cuptor plin de comori din această perioadă.

Coacerea lavașului este una dintre cele mai fascinante și complexe ceremonii ale bucătăriei armenești:  conform tradiției antice armene, cea mai în vârstă femeie frământă aluatul, asistată de fiica cea mare și de nora și de soțiile vecine. În timpul procesului complicat de a face lavash ajută inclusiv fetele casei. Scopul este de a transmite cultura și secretele lavash-ului tinerei generații. Ceremonia începe foarte devreme dimineața, la răsăritul soarelui. Pâinea se coace de obicei în cantități mari, apoi se usucă pe sârmă pentru a fi conservată foarte mult timp (până la un an), ea putând fi oricând rehidratată, odată înmuiată în apă.

Iată cea mai cunoscută legendă armeană a lavașului:
Într-o zi, între 605 și 562 î.Hr., în timpul unei bătălii, regele Armeniei Aram a fost luat prizonier de domnitorul asirian, regele Imperiului Neobabilonian, Nabucodonosor. Cu toate acestea, Nabucodonosor nu a considerat că aceasta este o victorie asupra regelui armean, așa că i-a spus: „Te voi lipsi de mâncare timp de 10 zile. În a 11-a zi vom avea un duel de tir cu arcul. Dacă vei câștiga, înseamnă că ești mai puternic decât mine și deci te voi elibera.” După câteva gânduri, lui Aram i-a venit ideea să ceară trupelor armatei armene să-i aducă cel mai frumos scut pentru acest duel. Nebucodonosor, neavând nimic împotrivă, și-a trimis solii la graniță pentru a transmite dorința lui Aram soldaților armeni. La început, slujitorii lui Aram au fost intrigați de cererea regelui lor, deoarece acesta nu avea nevoie de un scut. Apoi au ghicit sensul cererii suveranului lor și au început să ascundă bucăți subțiri de pâine lavash în interiorul scutului. Asirienii nu erau în mod evident conștienți de lavașul ascuns în secret din  interior. Când Aram a primit primul scut, a spus: „Nu este suficient de bun. Pot să mai am unul?” A procedat astfel in fiecare zi pana in ziua duelului, primind in fiecare zi cate o bucata de lavash pentru a nu-si pierde puterile. În a 11-a zi, Aram și Nabucodonosor s-au îndreptat spre poligonul de tir cu arcul. Nabucodonosor era foarte încrezător, convins că Aram, rămas fără mâncare timp de 10 zile, va fi foarte slăbit. Aram a câștigat competiția și s-a întors în țara sa cu toate onorurile. După ce a fost astfel salvat de lavash, regele Aram, la întoarcerea sa, a ordonat ca în Armenia să fie copt doar lavash și nu un alt tip de pâine.

Lavash are și o semnificație ceremonială, fiind considerat simbolul fertilității și prosperității. Din acest motiv, la nuntă, lavashul este împăturit pe umerii mirelui și ai miresei, în dorința ca pâinea sa nu le lipsească din casă niciodată!

Cu origini pierdute în negura timpului – unii specialiști susțin că pâinea lavash provine din Armenia, în timp ce alții susțin că, probabil, ar avea originea în Iran, sau și mai vag, în Orientul Mijlociu – lavașul este o parte integrantă a bucătăriei armenești.

În antichitate, lavașul era folosit în timpul războaielor. Se spune că această pâine rostește povestea unui popor, a unei țări care și-a păstrat intacte tradițiile, apărându-și istoria…

Multe cântece, poezii și tradiții au fost dedicate acestei pâini-  lavash. Prin urmare, armenii susțin cu mândrie că este una dintre cele mai importante simboluri ale Armeniei, însumând viața și înțelepciunea poporului armean.

Deși contestat de turci, azeri sau iranieni, lavash a fost înregistrat în noiembrie 2014  pe lista UNESCO a Patrimoniului Cultural Imaterial, ca „expresie a culturii armene”.

 

3. Hacikar (khachkar), crucea armeana din piatră

Un hacikar (în armeană khachkar însemnând cruce de piatră) este o piatră comemorativă pe care este cioplită o cruce, înconjurată cu o multitudine de motive florale. Din 17 noiembrie 2010, «arta crucilor de piatră armenești, simbolismul și măiestria artistică a hacikarurilor» figurează pe lista patrimoniului cultural imaterial al umanității al UNESCO.

Rolul crucilor de piatră, văzute ca legătură cu Dumnezeu, este reprezentat în sculptura specifică hacikarului printr-un disc în partea de jos, despre care se crede că reprezintă lumea, și diverse reprezentări ale raiului sau infinitul în partea de sus a crucii de piatră. În centru, o cruce servește drept legătură între cele două tărâmuri.

De regulă, aceste cruci sunt sculptate în piatră vulcanică roșiatică (tuf), aceasta fiind cea mai comună rocă pe teritoriul Armeniei, însă am întâlnit și hacikar-uri sculptate în marmură, ceea ce ne-a făcut să ne întrebăm cât de dificil și cu câtă migală au fost lucrate…În curtea interioară a catedralei Echmiadzin – sediul Arhiepiscopiei Bisericii Armene – există 2 astfel de  cruci din marmură, replici ale celor mai mari cruci funerare descoperite în Armenia (aproximativ 7m înălțime, greutatea fiind de 12 – 14 tone).

Replici ale celor mai mari cruci funerare descoperite în Armenia – dispuse la Echmiadzin – reședința katolikos-ului și sediul Arhiepiscopiei Bisericii Armene.

 

Motivele amplasamentelor acestor cruci de piatră sunt variate. Multe hacikaruri marchează morminte, altele au fost amplasate pentru a binecuvânta anumite zone, unde au fost câștigate bătălii sau ca indicator al locului unde se pretindea că a avut loc o întâmplare sfântă. Unele marchează locul unde a fost fondat un sat. În mod tradițional, hacikarurile sunt orientate spre vest pentru a ieși în evidență sub lumina caldă a apusului.

Se estimează că există zeci de mii de cruci de piatră străvechi răspândite pe teritoriul Armeniei și fiecare este unică!

În pelerinajul din această primăvară nu a existat mănăstire la care să nu întâlnimesc astfel de cruci, unice în felul lor, dar cu siguranță câteva hacikar-uri m-au impresionat prin motivele sculptate sau prin faptul ca erau pictate.

Una dintre aceste cruci am întâlnit-o la Mănăstirea Haghpat, în vestibul pe partea stângă, cu Mântuitorul răstignit pe Sfânta Cruce și cu cei 12 apostoli de o parte și de alta, datând din 1273. Acest hacikar se numește Amenaprkich (care în limba armeană înseamnă „Mântuitorul”)

Un alt hacikar reprezentându-l pe Mântuitorul cu brațele pironite, la picioarele lui stând în rugă Maica Domnului și Sfântul Apostol Ioan, l-am descoperit la Mănăstirea Sevanavank, pe malul lacului Sevan. De jur împrejurul sfintei cruci, împletite în motive geometrice, sunt reprezentate ramuri de viță-de-vie (simbolizând viața – pe Maica Domnului, precum și struguri – rodul, Mântuitorul) precum și diverse alte scene creștine, inclusiv Învierea în partea de jos.

hacikar la Mănăstirea Sevanavank

Dealtfel, pereții din piatra ai mănăstirilor armene abundă în cruci sculptate (mai mari sau mai mici, mai împodobite sau mai simple) toate însemnând jerta si semnul de mulțumire adus de familia care a plătit execuția lor.

Până la începutul anilor 2000, aproximativ 10.000 de hacikaruri din vechiul cimitir armean din Julfa (situat în enclava azeră Nahicevan) au fost distruse sistematic;  În urma războiului recent purtat cu Azerbaidjan (2020), mii de hacikaruri din regiunea Nagorno-Karabakh sunt din nou sub controlul azerilor, ceea ce duce la îngrijorări cu privire la conservarea lor (Azerbaidjan este un stat musulman).

Cel mai reprezentativ loc în care s-au păstrat și putem admira peste 800 de  cruci din piatră (cu o vechime de peste 10 secole), rămâne însă cimitirul Noratous pe care l-am vizitat și noi. Dincolo de sentimentul că fiecare piatră spune o poveste, culoarea unică a fiecărei cruci, înverzită pe alocuri de mușchii încolțiți, îi conferă un aspect misterios insuflându-i un aer profund duhovnicesc…

Noratous este cu adevărat un loc uimitor, atât pentru armeni, cât și pentru turiști,reprezentând cea mai mare colecție de hacikars în aer liber. Aici puteți vedea pietre din perioada în care armenii nu sculptau și crucea ci doar ilustrații cu scene din viața lor.

Cimitirul Noratous

 

O piatră funerară interesantă din acest cimitir ne-a dus cu gândul la Cimitirul Vesel din Săpânța, pentru că ne spune o întreagă poveste, ce-i drept tragică.. Este scena unei nunți în care mirele și mireasa (în partea din stânga sus) sunt uciși de un călăreț mongol. Sunt ilustrați nuntașii, cântăreții (se văd câteva instrumente muzicale) precum și masa cu felurite farfurii… O adevărată epopee…!

Celebra piatră funerară reprezentând sceneta unei nunți – Cimitirul Noratous

 

Invitație în Armenia apostolică

Locuind între Caucaz și Muntele Ararat (locul în care Arca lui Noe a atins pământul, marcând sfârșitul Potopului biblic), poporul armean a fost încreștinat de către doi dintre Sfintii Apostoli ai Mântuitorului, Sfinții Apostoli Iuda Tadeu și Bartolomeu. Sămânța creștină a căzut în ”pământ” bun și a rodit, după doar două secole armenii devenind primul popor al lumii care  a recunoscut creștinismul ca religie de stat ( în anul 301).

Pentru că pe noi, pelerinii acestui început de vara 2023, ne-au impresionat cultura, tradițiile și istoria (care continuă să fie tragică) a acestui popor socotit a fi unul dintre cele mai vechi ale omenirii (cu peste 12.000 de ani vechime – mai vechi decat popoarele Romei, Greciei sau al Egiptului antic),  vă invităm să vizitați Armenia, ca demers necesar, deopotrivă cultural și religios. Chiar dacă Biserica Apostolică Armeană s-a separat de Biserica Ortodoxă Răsăriteană încă din 506, după Sinodul de la Calcedon și face parte dintre bisericile orientale, Armenia, cu filonul său creștin puternic și distinct, merită cu prisosință atenția și respectul nostru.

 

Vasile Lupu

Articol publicat in revista de spiritualitate, tradiții și călătorii „Viața Ortodoxă” Nr 29, Mai 2023