DESPRE CETATENIA ELVETIANA si OBTINEREA EI

Consideraţii generale

Elveţia este o confederaţie, nu un stat naţional, şi cetăţenia nu este acordată de autorităţile federale ci de localitatea (oraş, comună etc) în care locuiţi. Cererea de acordare a cetăţeniei se poate face după 12 ani de domiciliu stabil în Elveţia dintre care, în general (fiecare canton/localitate are regulile ei) ultimii 5 ani în localitatea unde o cereţi. Nimeni, niciodată nu a obţinut cetăţenia în Elveţia mai repede! Unele localităţi acceptă, în mod excepţional, să depuneţi actele cu câteva luni înainte pentru a le verifica dacă sunt complete.
Informaţii despre actele necesare şi alte detalii se pot obţine de la serviciile de evidenţă a populaţiei sau primăriile localităţii în care locuiţi. Actele care se cer în general sunt: certificat de naştere, certificat de căsătorie (dacă e cazul), copie după paşaportul ţării a cărei cetăţean(ă) sunteţi, extrase din registrul „de pedepse“ (acolo unde se ţine evidenţa dacă aţi avut de-a face cu poliţia şi justitia dar şi pentru infracţiuni de circulatie grave), extras de la oficiul pentru falimente şi urmărire financiară a rău platnicilor, uneori o copie după ultima declaraţie de impozit şi un certificat de salariu.
Persoanele care se căsătoresc cu cetăţeni elveţieni (diferenţa dintre femei şi bărbaţi a fost „abolită“ acum câţiva ani prin lege) pot cere cetăţenia eleveţiană la 3 ani dupa căsătorie şi 5 ani de domiciliu stabil în Elveţia. În asemenea situaţii toate formalităţile sunt mai simple şi durează mult mai puţin.
Dupa ce sunt verificate, pe plan local, actele depuse, ele pleaca în „sus“ spre canton şi confederaţie (departamentul de justiţie şi poliţie) unde se face o primă verificare dacă persoana în cauză este OK (nu e vreun criminal periculos, urmărit de Interpol, nu a fost sub observaţia şi urmărirea poliţiei federale pentru activităţi suspecte sau dăunătoare confederaţiei elvetiene, etc). După ce se primeşte avizul confederaţiei actele se întorc pe acelaşi drum înapoi şi se iniţiază o acţiune de verificare a persoanei pe plan local de către poliţia cantonală sau locală (sau de amândouă) din care face parte şi o vizită (sau mai multe) a poliţistului (poliţiştilor) la domiciliu şi o „convorbire“ cu solicitantul(a). Poliţistul sau poliţiştii întocmesc fiecare câte un raport privind informaţiile adunate (pot eventual discuta cu veciniii, cu patronul) şi cu cele văzute şi discutate la domiciliu şi îl înaintează la oficiul (persoana, dacă e o comună) care se ocupă cu încetăţenirea care în felul acesta are un dosar complet. El este înaintat după aceea executivului local (consiliul orăşenesc, adunării cetăţenilor dacă e o comună mică) care decide, atunci când „îi vine rândul“ dosarului, într-o şedinţă şi dă verdictul.
Verdictul, dacă este negativ, nu trebuie sa fie însoţit de o explicaţie când este comunicat în scris persoanei în cauză (nu trebuie să fie motivat!) şi nu poate să fie atacat în justiţie doar dacă executivul a comis o eroare în rezolvarea dosarului care contravine legilor în vigoare. La 2 ani după un verdict negativ persoana poate să pornească din nou procedura, în aceeaşi localitate sau dacă se mută imediat într-o altă localitate (canton) după 5 ani (eventual mai puţin, 3 ani minimum din câte ştiu).
Candidata(ul) la cetăţenie trece de-a lungul timpului de la permisul B (anual) la permisul C (de stabilire) care se acordă după 5 ani sau 10 ani (în cazul cetăţenilor români). Permisul C acordă persoanei în cauză, în principiu, aceleaşi drepturi ca şi cele pe care un cetăţean elveţian cu excepţia faptului că „nu poate să aleagă şi să fie ales“, nu poate să lucreze ca şi salariat la instituţii locale, cantonale sau federale şi nu poate să efectueze serviciul militar. Ceea ce probabil e cel mai important însă este faptul că nu mai are nevoie de permis de lucru sau mai bine zis are un permis de lucru definitiv. Permisul C se pierde, în principiu, dacă persoana în cauză părăseşte Elveţia, fără a notifica autorităţile, mai mult de 6 luni. Se poate face o derogare dacă firma la care lucrează îl trimite temporar în străinătate (deşi în principiu el se poate întoarce şi în acest caz în Elveţia pentru concediu sau numai ca să aibă o intrare sau ieşire nouă mai devreme decât 6 luni!).
Sunt anumite state care nu acceptă cetăţenia dublă (Elveţia şi România le acceptă, cel puţin deocamdată) deci cine devine cetăţean elveţian trebuie să renunţe la prima cetăţenie. Pentru cetăţenii ţărilor EU/EG paşaportul roşu cu cruce albă şi-a pierdut foarte mult din atractivitate pentru că, în general, nu le mai aduce nici un avantaj, în special de la intrarea în vigoare a convenţiei bilaterale de circulaţie liberă, lucru şi stabilire a persoanelor între CH şi EU/EG.

De stiut :

Cetăţenia elveţiană nu mai poate reprezenta „un ţel de viaţă“ pentru cetăţenii români pentru că nu le mai aduce, nici un avantaj. Situaţia nu mai este aceeaşi ca înainte de 1989 de exemplu.
Pe cei care şi-o doresc totuşi este recomandat să se stabilească într-un oraş care are consiliu orăşenesc, nu adunare a cetăţenilor ca în comunele mici. În acestea din urmă candidatul este chemat în faţa adunării cetăţenilor la adunarea în care se decide soarta cererii şi „este luat la întrebări“ în public.
Candidaţii la cetăţenie este bine să cunoasca limba care se vorbeşte acolo unde locuiesc, să nu iasă „în evidenţă“ în nici un fel (nici în bine nici în rău), în anturajul în care locuiesc sau eventual muncesc şi sa apese pe „întrerupătorul“ care alimentează creierul înainte de a deschide gura.
Elveţienii de „baştină“ sunt în general oameni corecţi, muncitori şi înţelegători dar nu le place să fie „călcaţi pe coadă“ sau să fie deranjaţi în viaţa cotidiană de atitudini de comportament, obiceiuri, mod de exprimare care le sunt străine sau care nu le plac. O atitudine generală „cenuşie“, neutră, politicoasă, care nu „sare în ochi“ este cea mai potrivită. Faimoasa zicală „simte-te ca la tine acasă, dar nu uita ca eşti la mine acasă“ trebuie să o aveţi tot timpul în minte. Populaţia Elvetiei este formată din peste 20% de străini şi sunt, din pacate, destui care uită că nu sunt la ei acasă ci în Elveţia, ţara care i-a primit, acceptat şi care le-a dat posibilitatea să traiască mai bine decât în ţara din care au plecat.

Sursa :  CASA ROMANILOR DIN ELVETIA